Care este valoarea probatorie a declarației minorului în cauzele de răpire internațională de minori? Este instanța obligată să țină cont de ea?

În cauzele având ca obiect răpire internațională de minori, conform art. 11 alin. (4) și (5) din Legea 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, este obligatorie ascultarea copiilor care au împlinit vârsta de 10 ani, în prezența unu psiholog de la direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București,. Necesitatea audierii copiilor care nu au împlinit vârsta de 10 ani este lăsată la aprecierea instanței.

La art. 13 din Convenția de la Haga din 1980 se prevede că instanța poate să refuze dispunerea înapoierii minorului în statul în care își are reședința obișnuită, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârsta sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa, chiar daca toate celelalte condiții sunt îndeplinite.

Totuși, ce se întâmplă dacă sunt îndeplinite toate condițiile privitoare la exercitarea autorității părintești și se demonstrează că reclamantul nu și-a dat acordul pentru părăsirea țării de către minor și că reședința obișnuită a copilului este în statul solicitant, însă minorul se opune întoarcerii sale?

Depinde.  Valoarea probatorie a declarației minorului este lăsată la aprecierea instanței, aceasta fiind singura în măsură să evalueze importanța acesteia în raport de celelalte probe. Astfel, există posibilitatea ca, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, instanța să dispună întoarcerea minorului la reședința obișnuită, chiar dacă acesta se opune.

Dăm ca exemplu în acest sens Hotărârea nr. (confidential) în care, deși minora, în vârstă de 9 ani, a arătat că dorește să rămână cu tatăl în România, motivat de faptul că aceasta nu are o relație bună cu mama sa, întrucât aceasta țipă și o critică și nu dorește să se întoarcă la mamă sau să țină legătura cu aceasta.

Instanța a dispus întoarcerea minorei la reședința sa obișnuită din Olanda și statuează în motivarea hotărârii că „atașamentul minorei față de tată cu opoziția față de o reluare a conviețuirii alături de mamă nu sunt suficiente pentru a se aprecia incidența art. 13 din Convenție, aspectele semnalate de minoră nefiind de natură a aprecia că fiind lângă reclamantă, minora ar fi într-o situație intolerabilă, planșele foto depuse la dosar dovedind că în timp relația minorei cu mama a avut un substrat firesc, în consecință interesul superior al minorei nu ar putea fi afectat.

În consecință, susținerile în sensul că la luarea măsurii de înapoiere a minorei, trebuie să se țină seama în principal de opțiunea copilului nu pot fi reținute ca fondate, opțiunea minorei fiind un element important, dar față de vârsta acesteia, de celelalte probe administrate în cauză, riscul grav invocat în cauză nu se regăsește.”

                În concluzie, chiar dacă minorul se împotrivește întoarcerii sale la reședința obișnuită, instanța, poate să dispună întoarcerea copilului, dacă consideră că acest lucru este în interesul superior al copilului.