În Uniunea Europeană, reglementările referitoare la locuința unui minor sunt strâns legate de principiul fundamental al interesului superior al copilului, un concept recunoscut atât în legislația națională a statelor membre, cât și în tratatele internaționale. Totuși, vârsta la care un minor poate influența deciziile legale privind locuința sa, precum și procesul prin care acest lucru se întâmplă, variază semnificativ de la un stat la altul. În plus, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

joacă un rol crucial în interpretarea și aplicarea acestor principii în contextul drepturilor fundamentale ale copiilor.

1. Principiul interesului superior al copilului

Principiul interesului superior al copilului este un fundament al drepturilor copilului, consacrat de Convenția ONU privind Drepturile Copilului (1989) și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Acest principiu se regăsește în toate legislațiile statelor europene și reprezintă punctul de plecare pentru orice decizie privind locuința unui minor, în special în cazurile de custodie sau separare a părinților.

În jurisprudența CEDO, interesul superior al copilului este adesea evaluat în contextul protecției drepturilor fundamentale ale acestuia, precum dreptul la viață de familie (articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Astfel, instanțele naționale trebuie să își bazeze deciziile pe evaluarea celor mai bune interese ale copilului, luând în considerare atât nevoile emoționale, educaționale și fizice ale acestuia, cât și dorințele exprimate de minor, în funcție de vârsta și maturitatea sa.

2. Vârsta la care un minor poate influența decizia privind locuința

Deși interesul superior al copilului este o directivă comună, vârsta la care un minor poate influența decizia privind locuința sa și custodia variază semnificativ în funcție de legislația națională. În majoritatea țărilor europene, instanțele sunt obligate să țină cont de opinia copilului, dar aceasta nu presupune automat că dorințele minorului vor prevala asupra altor factori relevanți, cum ar fi stabilitatea și securitatea acestuia.

România

În România, legislația prevede că un copil poate fi ascultat în procedurile legale de custodie începând cu vârsta de 10 ani (art. 5 din Codul Civil). Deși opinia minorului este luată în considerare, instanța va evalua în continuare interesul superior al copilului. La vârsta de 14 ani, instanța acordă o greutate semnificativă dorințelor copilului, dar nu este obligată să le urmeze în mod automat.

Germania

În Germania, conform Codului Civil german (BGB), un copil poate fi ascultat de instanță începând cu vârsta de 14 ani. La această vârstă, opiniile minorului devin mult mai influente în procesul decizional. Cu toate acestea, instanțele rămân responsabile pentru a lua o decizie în concordanță cu interesul superior al copilului, chiar și atunci când dorințele minorului sunt diferite de cele ale părinților.

Franța

În Franța, un copil de 13 ani sau mai mare poate fi ascultat de instanță în ceea ce privește locuința sa, dar instanța poate decide să nu țină cont de opinia copilului, în funcție de circumstanțele specifice ale cazului. De exemplu, instanțele pot decide ca minorul să locuiască cu unul dintre părinți, chiar dacă copilul își exprimă dorința de a locui cu celălalt părinte.

Marea Britanie

În Marea Britanie, legislația prevede că un copil de 16 ani are dreptul de a alege cu cine să locuiască, iar instanțele vor lua în considerare în mod semnificativ dorințele acestuia. Totuși, la această vârstă, părinții pot solicita instanței să analizeze situația, iar instanța poate interveni în cazurile în care consideră că interesele copilului nu sunt respectate.

Italia

În Italia, un copil de 12 ani sau mai mare poate fi ascultat de instanță în cadrul procedurilor de custodie. În funcție de maturitatea copilului și de circumstanțele cazului, instanța poate decide dacă va ține cont de dorințele acestuia.

Spania

În Spania, legislația prevede că un copil de 12 ani poate fi ascultat de instanță cu privire la locuința sa și la custodie. Cu toate acestea, ca în majoritatea statelor europene, instanțele vor lua o decizie bazată pe ceea ce consideră că este în interesul superior al copilului.

Jurisprudența CEDO și dreptul la viață de familie

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a emis mai multe hotărâri importante care abordează aspecte legate de custodie și locuința minorilor, având în vedere dreptul la viață de familie prevăzut de articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. CEDO a subliniat în repetate rânduri importanța echilibrului între dreptul părinților de a lua decizii legate de îngrijirea copiilor și dreptul copiilor de a-și exprima opiniile și de a fi protejați de decizii care ar putea fi dăunătoare pentru dezvoltarea lor emoțională și psihologică.

Un exemplu notabil este cazul M. și C. împotriva Franței (2013), în care CEDO a considerat că autoritățile naționale nu au luat în considerare în mod adecvat dorințele unui copil de 15 ani care voia să locuiască cu tatăl său în loc de mamă, iar decizia instanței franceze de a nu respecta dorințele copilului a fost considerată o încălcare a dreptului la viață de familie.

De asemenea, în cazul A v. the United Kingdom (2002), CEDO a subliniat că dreptul unui copil de a fi ascultat în cadrul procedurilor legale de custodie este esențial, dar nu este absolut, iar instanțele trebuie să țină cont și de capacitatea copilului de a înțelege implicațiile deciziilor sale.

Concluzie

Deciziile privind locuința unui minor sunt reglementate de principiul interesului superior al copilului, iar instanțele naționale au obligația de a ține cont de dorințele copilului, în funcție de vârsta și maturitatea acestuia. Deși legislațiile din statele membre ale Uniunii Europene sunt diverse, în general, copiii cu vârsta de 10-14 ani sunt ascultați de instanță, dar dorințele lor nu sunt întotdeauna decisive.

Astfel, în fiecare caz, instanțele trebuie să găsească soluții care protejează nu doar dreptul la viață de familie al minorului, ci și bunăstarea sa emoțională, psihologică și fizică, asigurându-se că interesul superior al copilului este respectat în totalitate.